Archive for November, 2009

Posted on November 28, 2009 - by gramma.ro

Citate din cartea “Cuvantul pe cale de disparitie”

Sub influenţa televiziunii, democraţia are toate şansele să-i dea atenţie peste măsură actorului şi interpretului în detrimentul organizatorului şi gânditorului.

Nu doar peisajul vieţii noastre politice este în schimbare, dar şi creştinismul pare să treacă printr-un fel de remodelare, mai ales în interiorul sanctuarelor sale. Generaţia X este înfometată după un nou stil de închinare care să semene mai mult cu MTV şi mai puţin cu religia de modă veche a părinţilor.

În această vreme, constatăm că americanii au fost seduşi de lărgime şi nu de adâncime, de cantitate şi nu de calitate, de stil şi nu de conţinut. puţini oameni citesc publicaţii care îndeamnă la meditaţie; în schimb, reviste ca People, Sports Illustrated şi TV Guide domină standurile de presă. Romanele uşoare şi psihologia culturii pop tronează în librării. Discuţile despre vreme şi despre campionatul de fotbal sunt mai obişnuite şi mai aprinse decât cele despre valori şi sensul vieţii. Aspiranţii la funcţii politice care reuşesc să iasă în faţă sunt de cele mai multe ori cei care oferă soluţii superficiale la probleme sociale complexe, cei mai fotogenici sau cu limba mai ascuţită şi cei al căror trecut este suficient de bine ascuns încât mass-media să nu poată stârni vreun scandal ori să-l sufoce într-un alt mod.

Odată cu renaşterea zeilor în idolatria masivă a culturii moderne, odată cu explozia de sex şi violenţă în fiecare colţisor al mass-mediei omniprezente, iudeo-creştinismul se confruntă cu cea mai gravă problemă de la lupta Europei împotriva Islamului în Evul Mediu. Păgânismul latent în cultura occidentală a izbucnit din nou cu toată energia sa demonică.

Ideile au întotdeauna anumite consecinţe. Îndoielile apărute cu privire la autoritatea Bibliei păreau să le ofere suficiente pretexte bărbaţilor numeroşi din clasa de mijloc, care mergeau la un spectacol cu femei sau intrau într-un bordel. Pe măsură ce implicaţiile ideilor lui Darwin, Freud şi alţii au coborât din viaţa academică pătrunzând  în minţile oamenilor de rând, valorilor victoriene ale ordinii, decenţei şi autocontrolului au fost compromise.

În multe cazuri, clădirile de biserică familiare au dispărut luându-le locul cele care arată mai degrabă a sedii de companii sau cluburi rurale. Înăuntru, vârtejul transformării a smuls crucile, băncile, imnurile secolului al XVIII-lea, orga, discursul biblic. În locul acestora au venit cântecele contemporane, tobele, fotoliile de cinema, poveştile superficiale, cântăreţii profesionişti, piesele de teatru şi umorul.

Te invit să citeşti şi recenzia cărţii AICI

Posted on November 26, 2009 - by gramma.ro

Recenzie – “Cuvantul pe cale de disparitie” – de Arthur W. Hunt III

(recenzia audio)

„Societate sufocată de media”, „bombardare mediatică” , „epoca imaginii” şi alte nenumărate expresii devenite clişee verbale ne trec necontenit prin faţa ochilor atunci când vrem să citim despre influenţa media asupra noastră, a copiilor noştri şi a societăţii în care trăim. O călătorie fugară prin lumea acestui subiect este dătătoare de incredibile dureri de cap: vocile, imaginile, articolele şi reportajele  toate se vor ascultate, toate se vor crezute. Şi aici lumea se împarte în tabere, şi aici există dezbinare fără şansă de reconciliere. Sunt voci, unele paranoice, care susţin fără drept de apel că media este singura vinovată pentru tot răul din lume, că de fapt şi în fond omul nu este rău ci media care îl influenţează păstrează întreaga vină.  În tabăra aceasta se poartă haine negre, feţele sunt crispate de furie şi armele aţintite asupra progresului, fie el şi mediatic. În tabăra cealaltă domneşte o bucurie inexplicabilă. Media a devenit acolo câinele de pază al unei democraţii aflată oricum în colaps, sursă primară şi esenţială de informare şi divertisment, modalitatea prin care suntem conectaţi permanent la tot ce se întâmplă pe Pământul nostru devenit dintr-o dată un „sat global”. Aici, eventualele greşeli ale media, tendinţele de manipulare şi tirania profitabilităţii sunt puse doar pe seama ratingului, a cifrelor de difuzare şi mai ales a consumatorilor care primesc doar ceea ce cer.

Am dori să lăsăm o astfel de discuţie, despre binele sau răul făcut de media, despre televizor, radio, ziare, cinematograf, în seama acestor tabere. Pur şi simplu să nu ne intereseze, noi să ne vedem mai departe de credinţa noastră, de drumul nostru de pelerini prin viaţă şi ei de treburile, problemele şi mai ales obscurităţile lor. Am vrea să o facem dar nu putem! Astăzi, mai mult ca ieri şi cu siguranţă mâine mai mult ca astăzi, media a interferat şi va continua să influenţeze viaţa credinciosului, să creeze presiune asupra bisericilor. Astăzi mai mult ca ieri în foarte multe case ale creştinilor la loc de cinste stă nu biblioteca ci masa televizorului iar orele de ieri petrecute în sfântă comuniune, rugăciune sau studierea Scripturilor au fost înlocuite peste noapte cu ore petrecute în faţa ecranului. Astăzi, mai mult ca ieri, tinerii au rătăcite prin cameră reviste colorate ce  nu discută despre credinţă, CD-uri cu muzică ce nu îndeamnă spre cer şi hard-disckuri ce nu le fac cinste. Până şi biserica este din ce în ce mai sufocată de modelul strălucitor şi nespus de promovat al omului de succes, al reţetelor de parvenire şi al modalităţilor de conducere promovate de media. Rugăciunile dureaza câteva minute, predica este tot mai scurtă şi cântecele pseudo-romanţioase vor să troneze. Ceva este greşit cu noi, cu famiille şi copiii noştri, ceva a intervenit în comunitatea noastră şi faptul că în urmă cu zeci de ani acest ceva nu exista, faptul că el creşte pe zi ce trece mai mult, ne pune pe gânduri.  Ne putem ascunde după deget, putem ignora problema sau, prea ocupaţi fiind, putem să nici nu o remarcăm. Sunt însă semnale de alarmă, strigăte puternice care ne spun că drumul pe care mergem este înfundat şi fără finalitate bună.

Un astfel de semnal de alarmă este şi cartea „Cuvântul pe cale de dispariţie – venerarea imaginii vizuale într-o lume a postmodernismului” scrisă de Arthur W. Hunt III.  Am tinde să renunţăm repede la carte, doar noi nu trebuie să avem pe nimeni care să ne spună ce să facem cu televizorul, cum să tratăm cu ziarele şi ce să salvăm pe calculator. Aruncăm o privire crucişă spre coperte, vedem despre ce este vorba şi mergem mai departe. Putem face şi aşa dar pentru cei care îndrăznesc să deschidă, pentru cei care sunt suficient de curajoşi încât citesc o pagină, două, zece, cartea acţionează ca un izvor de apă curată ce curăţă ochelarii mânjiţi de media cu care privim lumea.

Autorul nu se rezumă la înfierarea imaginii şi a instituţiilor media, cu sau fără argumente, nu se reduce la un discurs fundamentalist care vrea, cu orice preţ, să apere valorile unui trecut mai vrednic. Structurându-şi cartea în trei mari părţi: Cuvântul împotriva imaginii, Marea trecere şi Absurditate şi spectacol autorul ne propune o călătorie fascinantă prin istoria omenirii, o călătorie de-a lungul căreia sunt permanent cântărite în balanţa binelui: cuvântul şi imaginea, sunt permanent urmărite efectele unuia şi finalităţile celuilalt. Sunt aduşi fără preget pe scena cărţii oameni valoroşi, citate relevante, evenimente pline de miez şi abordări inedite care ne înfăţişează un tablou cât mai complet al unei lumi dominate de media, influenţată de aşa-zişi formatori de opinie.

Autoul fixează încă de la început  baza de pe care discuţia va căpăta amploare în întreaga carte şi anume faptul de netăgăduit că

„tehnologia nu este neutră [...], ea este o binecuvântare şi un blestem, fie că este vorba de maşinăriile de război, de mijloacele de transport sau de mijloacele de comunicare. [...] Fiecare  rol pentru care a fost creată o tehnologie este însoţit întotdeauna de alte câteva consecinţe neprogramate.”

În prima parte a cărţi, „Cuvântul împotriva imaginii” autorul aduce în faţă conflictul milenar ce a existat între imagine şi cuvânt, un conflict care nu poate fi aplanat.  Suntem purtaţi pe malurile Nilului, în Egiptul faraonilor, duşi în Babilonul lui Nebucandenţar, îi urmăm pe evrei prin pustie dar şi în lupta lor împotriva idolatriei, păcat vechi al unui Israel care învaţă greu. Apoi, prin trăsături de condei delicate, pornim la pas prin Grecia şi Roma antică. Peste tot vor remarca ceea ce este evident în atâtea scrieri vechi, în atâtea descoperiri arhelogice: imaginea a dus o luptă continuă de a înlătura cuvântul. Aflăm chiar că „idolatria este mai mult decât venerarea unor imagini; cel mai bine putem înţelege idolatria ca o „fascinaţie a ochiului” – pictorialism plus dorinţa de a putea. Este ritualism, grandiozitate, colosal, senzaţional” Autorul reuşeşte în această parte a cărţii să pună în contrast spiritualitatea păgână idolatră cu iudaismul şi creştinismul:

„prima are în centru imaginea, concretă şi imediată. În centrul celorlalte două se află cuvântul, abstract şi transcedent. Prima este tumultoasă, celelalte două sunt cumpătate. Prima apreciează personalitatea conducatorului; celelalte se concentrază asupra sfinţeniei lui Dumnezeu. Prima îi leagă pe oameni cu ajutorul artelor vizuale; celelalte depind de cultura populaţiei. Ori de câte ori cele două părţi se întâlnesc, apare în mod inevitabil tensiune, pentru că imaginea umileşte întotdeauna cuvântul, încearcă de fiecare dată să se ridice pe sine mai presus de acesta, caută să capteze atenţia”

Suntem apoi aduşi în Evul mediu, perioadă întunecată a istoriei omenirii şi perioadă gri a istoriei creştinismului. Pentru autor, Evul mediu

„ilustrează ce se poate întâmpla cu o societate care se îndepărtează de cuvântul scris  [...]Cândva între anii 400 şi 1000 d. Cr. elementele analitice încorporate odinioară în cultura romană s-au estompat. Cultura s-a stins. Educaţia s-a stins. Civilizaţia s-a stins. În locul lor a apărut superstiţia. [...] Persistenţa păgânismului, însoţită de declinul educaţiei de bază şi singurătatea sumbră a vieţii rurale, a deschis această uşă pe care s-a strecurat superstiţia.” Autorul concluzionează că „istoria evului mediu demonstrează că atunci când o societate se îndepărtează de cuvântul scris, vulturii lipsei de civilizaţie şi si iraţionalităţii încep să dea târcoale. Lucrul acesta este valabil şi astăzi la fel ca în trecut”

Dar peste perioada neagră a unii ev mediu superstiţios va veni ca un traznet descoperirea lui Gutenberg: tiparul care va însemna redescoperirea cuvântului scris, reaprecierea textelor sacre. „Presei tipografice îi poate fi atribuit meritul de a fi facilitat şase revoluţii majore – fundamentalismul, naţionalismul, democraţia, exploatarea, ştiinţa modernă şi învăţământul superior. Traducerea Bibliei în limba poporului a promovat fundamentalismul şi naţionalismul. Tiparul a redus preţul cărţilor, premiţându-le celor şcoliţi să citească singuri cuvintele lui Dumnezeu”. Această perioadă de înflorire a umanităţii, epoca renaşterii şi iluminismului, a marilor reformatori şi a puritanilor a fost şi epoca în care multe naţiuni au avut ocazia să descopere Cuvântul lui Dumnezeu în limba maternă. Părea că, în sfârşit, cuvântul a învins dar oare cât avea să dureze această stare de lucruri?

În cea de-a doua parte a cărţii, numită sugestiv Marea Trecere Arthur W. Hunt III vorbeşte despre trecerea pe care societatea a făcut-o de la cuvântul tipărit către imagine, de la carte către film, de la educaţie către divertisment. Totul a început frumos, mai ales pentru societatea americană, cu o epocă victoriană, în care puritatea şi moralitatea, sfinţenia şi principiile creştine erau la loc de cinste între oameni, în cadrul comunităţilor. Pe acest postament, profund creştin au luat fiinţă marile şcoli americane, educaţia a avut ca punct central spiritualitatea, s-au creat misiuni speciale de salvare a celor pierduţi şi s-au instituit numeroase servicii sociale. Trecerea de la societatea agrară, de tip rural la cea urbană, aproape sufocată de ritmurile oraşului a fost însă punctul de decădere al unei stări bune care nu a durat decât foarte puţin.

„Deşi construirea oraşului industrial modern a fost în principal un efort victorian, ascensiunea sa a avut efectul nedorit de a înăbuşi viaţa de familie şi de comunitate. [...] pe măsură ce bărbaţii din clasa de mijloc erau expuşi la un stil de viaţă tot mai promiscuu, ei găseau şi justificări raţionale pentru renunţarea la constrângerile tradiţionale.”

Peste destrămarea produsă de lumea urbană s-a aşezat şi mai grea industria de spectacol care şi-a făcut apariţia în anii 1920. De la spectacolele de cabaret neruşinate şi promiscuitatea nopţilor din marile oraşe până la introducerea obscurităţii în casele oamenilor nu a mai fost decât un pas, pas asigurat de dezvoltarea fără precedent a tehnologiei. Autorul trece în revistă, în această parte a cărţii, mijloacele de comunicare moderne, de la telegraf până la computer, mijloace care imediat ce au fost inventate şi perfecţionate au fost puse şi în slujba industriei de divertisment. Oferind numeroase statistici, analizand modul în care oamenii îşi petrec cea mai mare parte a timpului liber precum şi efectele pe care aceste noi tehnologii, niciodată neutre, le au asupra societăţii, Arthur W. Hunt III creionează o imagine de asamblu a situaţiei dificile în care se afla lumea modernă, presupus civilizată. Sunt aduse pe masa laboratorului de cercetare toate mijloacele de comunicare în masă, disecate efectele pe care le au, analizate celebrităţile şi valorile promovate iar concluziile abia ne mai surprind: „sexul, violenţa şi celebritatea – iată combinaţia magică a industriei de spectacol moderne.”

În ultima parte a cărţii, Absurditate şi spectacol autorul ne transpune, după călătoria prin istoria cu momente de spiritualitate aleasă dar decadentă de cele mai multe ori, din nou pe scena lumii postmoderne, de unde ne luase. Suntem dintr-o dată prinşi în teatrul lumii noastre, de factură absurdă şi încercăm, poate pentru prima dată, să înţelegem de unde vine alienarea omului postmodern. Autorul reuşeşte, în această parte să arate cum „a reuşit mass-media vizuală să readucă la viaţă zeii păgâni în cultura populară. Elementele care predomină în conţinutul mediei de astăzi – sexul, violenţa şi celebritatea – se conformează unui ideal păgân.”

„Devotamentul cu care ne desfăşurăm ritualurile de a privi la televizor, de a merge la cinema, de a participa la concertele de muzică rock sau de a ne delecta cu ultimul număr al revistei People (un echivalent al Cancan sau Libertatea) se apropie de devotamentul cu care egiptenii, babilonienii, grecii şi romanii îşi venerau zeităţile.”

După ce face o trecere în revistă a celor mai puternice aplecări ale societatăţii noastre, aplecări sugerate şi alimentate de media (sexul, violenţa şi celebritatea), autorul face o radiografie a societăţii postmoderne în ansamblul ei şi o găseşte definită de patru mari direcţii „ignoranţă – un declin al cunoaşterii personale reale, obtuzime – declinul gândirii critice şi al capacităţii de soluţionare a problemelor, instituţionalism politic – teama de implicare în critica socială semnificativă şi specializare – pierderea perspectivei largi a artelor liberale”. Omul acestei societăţi suferă de: aliteraţie – ştie să citească dar nu vrea să o facă, de o lipsa profundă a alfabetizării culturale – mulţi dintre elevi sau studenţi au lipsuri mari în bagajul de cunoştinţe generale, de o mare necunoaştere a temelor majore ale Bibliei (chiar şi de către creştini).

Nici biserica nu a rămas neinfluenţată de această perioadă sumbră a istoriei omenirii şi de aceste elemente nefaste ale media. În cadrul ei, metodele biblice de câştigare a sufletelor pierdute au fost înlocuite de marketing, slujbele sunt de multe ori showuri de divertisment iar la baza închinarii se postează subiectivismul şi existenţialismul.

Deşi ar exista toate motivele pentru care cartea ar trebui să se încheie pe un ton sobru, cu implacaţii aproape patetice ale decadenţei societăţii noastre, cu concluzii fundamentaliste mustind de ură viscerală împotriva elementelor care produc dezastru în familii şi biserici, ea se încheie pe un ton blând, paşnic şi încrezător. În final chiar se oferă câteva soluţii care ar putea să stopeze efectele distructive ale mass-mediei asupra noastră şi a celor apropiaţi. Aceste soluţii va las pe voi să le descoperiţi, citind cartea  „Cuvântul pe cale de dispariţie – venerarea imaginii vizuale într-o lume a postmodernismului” scrisă de Arthur W. Hunt III.

Posted on November 14, 2009 - by gramma.ro

Marturisire de credinta – echipa gramma.ro

“Cărţile sunt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni; sunt  cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători profesori.” – Charles William Eliot

„ A rosti o predică înseamnă a vorbi câtorva oameni, [dar] a tipări cărţi înseamnă a vorbi lumii întregi.” – Daniel Defoe

De ce o nouă librărie online? De ce carte în această perioadă de recesiune economică şi progres al imaginii? De ce carte şi nu haine, mâncare sau distracţie?

De ce? Iată de ce:

Mărturisirea de credinţă a echipei gramma.ro

1. Credem că Biblia este cartea de căpătâi a creştinului. Ea trebuie citită cu regularitate, memorată, înţeleasă şi mai ales aplicată. Biblia rămâne cartea de căpătâi a creştinului chiar dacă este prăfuită, într-un colţ din bibliotecă, ne îndoim însă că posesorul acestei biblioteci mai are căpătâi în creştinism.
2. Credem în supremaţia cuvântului. Chiar dacă trăim din plin epoca imaginii, noi mărturisim că doar cuvântul scris şi citit are putere de transformare în bine a omului, indiferent de cât de posterior modernităţii este acesta. Tocmai de aceea credem că din vremuri străvechi până astăzi, Dumnezeu a ales să se reveleze omului prin Cuvântul scris.
3. Credem în importanţa cărţilor. Ştim, Biblia este suficientă dar mai ştim şi că cei mai mulţi dintre noi nu îşi dedică studiului ei 8-10 ore pe zi. Din acest motiv (şi din altele câteva mii) credem că un creştin face bine atunci când se lasă îmbogăţit de cuvintele unui om dedicat întru totul studierii Scripturii
4. Credem că o bibliotecă personală este un semn de umanitate şi maturizare (chiar şi creştină) mai mare decât o plasmă cu o diagonală de n+1cm. De aceea vom încuraja, aprecia şi susţine iniţiativa creării unei biblioteci personale încă din fragedă pruncie.
5. Credem în puterea formatoare a cărţilor. Da, ştim, unele cărţi sunt dăunătoare iar altele pot otrăvi chiar şi cele mai treze conştiinţe. Tocmai de aceea vrem să vă propunem numai acele cărţi care nu contrazic sau contravin Scripturii. Pe blog.gramma.ro veţi găsi constant liste de cărţi recomandate şi recenzii ale celor mai bune cărţi.
6. Credem în principiul educaţiei continue. Un creştin nu este sinonim cu incultura şi nici cu superficialitatea ci este un om care cunoaşte adevărul, trăieşte liber şi este capabil să dea oricui socoteală de credinţa mărturisită. Tocmai de aceea, acest creştin este liber să citească, să se informeze, să studieze şi să descopere adâncimile adevărului chiar şi la 110  ani.
7. Credem că fiecare carte îşi are vremea ei. Nu e bine să citeşti „Biblia povestită copiilor” prima dată la 40 de ani aşa cum nu poţi să îl înţelegi pe Luther când ai doar 10 ani. De aceea ştim că este esenţial şi vrem să susţinem fiecare grupă de vârsta cu cărţile şi materialele dedicate ei.
8. Credem în potenţialul românilor. Înţelegem că din 1989 până astăzi a trebuit să facem un drum lung şi greu de la periferia societăţii spre centru, dar nimic nu justifică alergia noastră faţă de valorile româneşti. Credem că există oameni valoroşi printre evanghelici, chiar dacă ei nu sunt vizibili; îi vom căuta şi promova spre binele nostru, al tuturor.
9. Credem în puterea comunicării. Puţini creştini sunt la curent cu apariţiile editoriale şi chiar dacă apar cărţi pe care ei şi le-ar putea dori în biblioteca personală, ele nu ajung niciodată acolo. De aceea ne vom folosi de toate mijloacele de comunicare şi de toate reţelele online pentru a aduce la cunoştinţa şi celui mai pasiv evanghelic cărţile care i-ar putea îmbogăţi viaţa.
10. Credem că momentul zborului spre adevărata casă este aproape. Cristos revine iar în cer nu vom mai avea nevoie de cărţi (sau….?!). Până atunci însă vom alege să ne îmbogăţim viaţa, să înţelegem libertatea şi oamenii şi să purtăm comoara vieţii strângând în desagă cuvintele plumbuite din miile de cărţi esenţiale.

Trăim, deci citim!

Posted on November 11, 2009 - by gramma.ro

“Rugaciunea – are ea puterea de a schimba ceva?” de Philip Yancey – recenzie

(recenzia audio)

Rugăciunea pare a fi medicamentul general valabil pentru orice etapă sau împrejurare a vieţii. Suferi de ceva anume? treci prin diverse încercări? ai nevoie de ajutor imediat? nu şti ce să alegi? Roagă-te şi toate se vor rezolva ca prin minune. Împleteşte în rugăciunea ta credinţa şi aşteaptă-te la ce este mai bun. Nimeni nu îndrăzneşte să pună, în societatea românească, rugăciunea sub lupă şi nimeni nu vrea să ia la întrebări această practică a creştinului ce pare cea mai spirituală dintre toate. Ne rugăm, abia îngânat în vremuri bune şi disperat, în vremuri de restrişte. Ne rugăm şi alungăm cu înfrigurare păsările răpitoare ale necredinţei ce vor să-şi facă sălaş în mintea noastră. Miile de rugăciuni strânse în desaga unui vieţii trăite în arşiţa realităţii devin tot mai grele şi în cernerea optimismului nostru precar puţine momente de rugă rămân vrednice de amintit. Vorbim mult despre rugăciune, o trâmbiţăm cu patos în diverse contexte dar ne rugăm puţin şi înţelegem şi mai puţin din ce ar trebui să însemne ea pentru pelegrinnul prin deşertul unei lumi îndepărtartate de Creatorul ei.

De fiecare dată când am o carte de Philip Yancey în faţă, încerc să ma aşez cât mai comod pentru că ştiu că vor urma multe ore de captivitate între paginile ei. Mă delectez cu fiecare cuvânt, mă las purtat de fiecare imagine şi mă regăsesc de prea multe ori în frazele acestui mare gânditor creştin cu care am harul să fiu contemporan.  Ultima propoziţie mă găseşte treaz şi hotărât: acum am înţeles acest subiect, îmi este clară încadrarea lui şi ştiu bine ce am de făcut. Puţine cărţi pot stârni în mine o atare hotărâre!

Cartea „Rugăciunea – are ea puterea de a schimba ceva” se înscrie cu succes în galeria operelor magistrale cu care Yancey reuşeşte să îmbogăţească o lume îndepărtată de har. Jurnalist de profesie,  gânditor sincer şi direct, autorul nu se sfieşte în această carte să se supună celor mai dificile interogări cu privire la rugăciune. Există vreo întrebare incomodă în legătură cu rugăciunea? Atunci cu siguranţă Philip Yancey a încercat să răspundă la ea în această carte.  Ascultă Dumnezeu rugăciunea? De ce i-ar păsa lui Dumnezeu de mine şi de ce ar asculta cuvintele mele limitate? Are rost să mă rog, dacă Dumnezeu deja ştie deznodământul? De ce sunt atâtea rugăciuni care rămân fără răspuns? Ce legătură este între vindecarea fizică şi rugăciune? Cum să mă rog pentru ca rugăciunea mea să depăşească tavanul? De ce uneori Dumnezeu pare aproape iar alteori undeva departe? Pe cine schimbă rugăciunea: pe mine sau pe Dumnezeu? sunt doar câteva din nenumăratele întrebări la care cartea „Rugăciunea – are ea puterea de a schimba ceva” încearcă să răspundă.

În timp ce împleteşte poveştile de viaţă de o puternică sensibilitate cu paginile de istorie uluitoare la care adaugă pasaje insirate din gânditori profunzi ai rugăciunii şi vibrante concluzii, Yancey reuşeşte să obţină de la noi ceea ce am uitat de prea multe ori în praful unei vieţi agitate: reconsiderarea rugăciunii şi transformarea ei în comuniune cu un Dumnezeu îndrăgostit de fiinţa umană.

„Scriu despre rugăciune din postura unui pelerin, nu a unui expert. Am aceleaşi întrebări pe care le au cei mai mulţi oameni la un moment dat […] şi mărturisesc fără ezitare că am tendinţa de a vedea rugăciunea din perspectiva unui sceptic, mai obsedat de rugăciunile care nu au primit un răspuns decât bucurându-mă de cele care au primit. Pe scurt, principala mea calificare în abordarea temei rugăciunii constă tocmai în faptul că mă simt necalificat – şi îmi doresc sincer să învăţ mai mult”

mărturisea autorul în debutul cărţi sale.  Calea învăţării este una spinoasă însă, cu suişuri şi coborâşuri, cu fantome ce pândesc în noapte şi încercări cărora le strălucesc ochii la fiecare răspântii. Este spinoasă, greoaie şi dificilă dar încununată cu un succes răsunător în această carte. Pentru că ce poate fi acel moment în care cititorul, vizibil marcat de ceea ce tocmai a învăţat se pleacă şi, în deplină cunoştinţă, intră în comuniune cu Creatorul său, decât un moment de succes ce transcede materialul efemer.

Cartea este structurată în cinci secţiuni majore, încărcate de semnificaţie pentru căutătorul sincer al rugăciunii. Fiecare secţiune aduce în atenţia cititorului răspunsuri la cele 5 mari întrebări legate de rugăciuni al căror răspuns trebuie să îl aflăm în mod necesar: ce este rugăciunea? De ce să ne rugăm? Cum să ne rugăm?  De ce există rugăciuni fără răspuns? şi în final ce înseamnă să practici rugăciunea?

În prima secţiune, denumită sugestiv: În tovărăşie cu Dumnezeu, Philip Yancey încearcă să discearnă care ar trebui să fie  locul rugăciunii în viaţa omului modern. Printre progresele din domeniile ştiinţei şi ale tehnologiei care amplifică sentimentul de confuzie legat de rugăciune, scepticismul modern ce acoperă arii din ce în ce mai vaste, prosperitatea lumii moderne care diminuează interesul pentru rugăciune şi mai ales  presiunea timpului care nu mai lasă loc ritmului de viaţă domol de care are nevoie rugăciunea, autorul găseşte unul dintre rolurile importante pe care rugăciunea îl joacă în viaţa închinătorului. Este vorba  de a

„ajuta la corectarea miopiei, aducând în prim plan o perspectivă pe care o uit zilnic. Mereu inversez rolurile, gândindu-mă la modalităţi în care Dumnezeu ar trebui să îmi slujească mie şi nu invers” rugăciunea şi numai rugăciunea continuă autorul mă aduce cel mai aproape de viziunea lui Dumnezeu. Mă trezesc din orbire şi văd în bogăţie o primejdie care pândeşte din umbră, nu un scop pentru care se merită să lupţi; văd că valoarea depinde nu de rasă sau de statut, ci de chipul lui Dumnezeu pe care-l poartă orice fiinţă umană; văd că nici un efort de a înfrumuseţa aspectul exterior nu prezintă mare importanţă pentru lumea de dincolo” „

În faţa celui care are urechea ciulită la glasul nostru, care tânjeşte după momentele de părtăşie cu noi şi care, dincolo de toate acestea, conduce universul, oare cum ar trebui să te prezinţi? Este importantă haina cuvintelor trasă în grabă peste cicatricile sufletului? Yancey recunoaşte că prezenţa noastră înaintea lui Dumnezeu, goi şi descoperiţi, dureros de sinceri şi copilăresc de dependenţi, reprezintă cel mai înalt scop al rugăciunii.

Ştim şi recunoaştem importanţa colosală a rugăciunii din viaţa noastră dar de prea multe ori vedem, aşa cum concluzionează Philip Yancey, în rugăciune o adevărată corvoadă „ceva ce trebuie planificat în funcţie de alte întâlniri importante, înghesuită undeva printre alte activităţi urgente” sau o modalitate de îndatorare a Celui PreaÎnalt, decât un prilej unic de a primi o perspectivă adevărată asupra vieţii, o şansă imensă de a sta de vorbă cu Cel ce ne-a creat.

Philip Yancey concluzionează acestă secţiune, după ce ne-a purtat prin adâncurile fiinţei umane setoase de interacţiune cu Creatorul, ne-a aruncat spre cer în încercarea de a prinde singura perspectivă ce merită luată în calcul, cea a divinităţii şi ne-a dezbrăcat de haina făţărniciei împingându-ne în sala tronului aşa cum suntem, gata de a fi uimiţi de el, Marele Împărat ce doreşte comuniunea cu noi. Iată concluzia:

„ principalul scop al rugăciunii nu este acela de a face viaţa mai uşoară, nici de a dobândi puteri magice, ci de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Am nevoie de Dumnezeu mai mult decât orice alt lucru pe care l-aş obţine de la El. Şi totuşi, când Îl caut pe Dumnezeu prin rugăciune, anumite probleme ies la suprafaţă”

Aceste probleme fac parte din cea de-a doua secţiune importantă a cărţii, aşezată sub denumirea: „dezvăluirea misterelor”. Dacă viaţa este o continuă luptă atunci este adevărată vorba capelanilor din armată: „în tranşee nu există atei” ci de pe buzele fiecăruia se desprind ceea ce par a fi rugăciuni. În această secţiune întrebările incomode se înghesuie şi mai puternic, concluziile ne ţintuiesc şi mai abitir atenţia. Suntem purtaţi cu destoinicie printre rugăciunile marilor oameni ai lui Dumnezeu, descoperind în unul talentul rugăciunii de a fi parte a negocierii cu Dumnezeu, în altul parte a sincerităţii dureroase care ridică spre cer valuri de furie, iar în altul parte a nesiguranţei care ne lasă înmărmuriţi. De ce să ne rugăm?

„ Rugăciunea nu este un mijloc de a înlătura elementele necunoscute şi imprevizibile din viaţă ci mai curând o cale de a include necunoscutul şi imprevizibilul înm lucrarea finală a harului lui Dumnezeu în vieţile noastre”

Schimbă rugăciunea ceva? Fie că este o negociere sau un parteneriat, fie că este o simplă cerere sau o acceptare profund matură a voii lui Dumnezeu, autorul reuşeşte să demonstreze că rugăciunea schimbă lucrurile şi situaţiile din viaţă până la mersul istoriei. Nu ştim măsuri şi cantităţi dar mărturiile nenumăraţilor oameni, mersul implacabil al istoriei în favoarea celor slabi (fie că este vorba de biserica fostă persecutată din blocul comunist, fie de un om neajutorat care ştie cui să îi ceară ajutor) ne obligă să concluzionăm: rugăciunea are puterea de a modifica realitatea în funcţie de cererile copiiilor lui Dumnezeu.

„Istoria aparţine mijlocitorilor care, prin credinţă, fac ca viitorul să capete contur.” „Rugăciunea Îi oferă lui Dumnezeu ocazia de a ne remodela, de a dăltui în marmură asemeni unui sculptor, de a îmbina culorile pe pânză asemeni unui pictor, de a potrivi cuvintele asemenea unui scriitor, truda aceasta continuând până la moarte, opera nefiind niciodată desăvârşită în această viaţă!”

conchide Philip Yancey această secţiune savuroasă a cărţii sale.

A treia secţiune a cărţii se ocupă, în cea mai mare parte a iei, cu limbajul, limitat dar esenţial pe care închinătorul îl adoptă în rugăciune.  Autorul demonstrează în această parte că limbajul rugăciunii nu este un dat firesc fiinţei umane ci că el se obţine cu eforturi, după multă practică şi mai ales atunci când disciplina rugăciunii este abordată cu inima deschisă.  Rugăciunea adevărată sparge barierele urgentului, trece de nevoile imediate dar superficiale ale omului şi devine o activitate esenţială pentru că singura greşeală fatală pe care o face omul este aceea de a abandona rugăciunea şi de a nu mai reveni la ea.

„Deprinderea de a ne ruga, întocmai ca aceea de a vorbi, de a citi sau de a păşi, cere timp şi implică mai multe încercări şi greşeli. Procesul propriu-zis va include, fără îndoială sentimente de stângăcie şi de eşec. Exact ca în gramatică, regulile rugăciunii au ca ultim scop transformarea ei într-un gest natural.” mărturiseşte Philip Yancey.

A patra secţiune a carţi începe dur, cu povestiri şi întâmplări din viaţă pe care ochii unui creştin naiv nu ar vrea să le citească. Sunt momente şi oameni care au cunoscut rugăciunea aprinsă precum şi nevoia aprigă ca Dumnezeu să intervină şi cu toate acestea au rămas singuri, într-o înfiorătoare tăcere, cu problemele nerezolvate. „ce fel de companion este acela care, având toată puterea să salveze o viaţă sau să vindece o boală, stă pe margine, în pofida apelurilor urgente de ajutor?” iar răspunsul este precum un munte greu de excaladat. Yancey porneşte însă în cucerirea muntelui şi concluziile lui sunt valoroase şi cuprinse sub titlul: „dilemele rugăciunii” .

De ce nu primesc unele rugăciuni răspuns? Pentru că unele sunt de-a dreptul frivole, orientate doar spre binele egoist şi de scurtă durată, altele intră în contradicţie cu voia lui Dumnezeu sau cu ordinea pe care el a lăsat-o în natură, aletele suferă din cauza unei contradicţii logice şi, mai sunt şi din acelea, care pur şi simplu nu primesc răspuns chiar dacă toate elementele necesare au fost respectate.

„unele dar nu toate au la origine respectul absolut de neînţeles al lui Dumnezeu pentru libertatea umană şi refuzul Lui de a-i constrânge. Unele dar nu toate au la origine puteri întunecate care luptă împotriva cârmuirii lui Dumnezeu. Unele, dar nu toate, au la origine o planetă afectată de boală, violenţă şi potenţialul de a cauza accidente tragice.”

Motivul pentru care unele rugăciuni nu primesc răspuns stă ascuns în umbra incertitudinilor.

„În toate rugăciunile mele, indiferent dacă primesc sau nu răspuns, pot conta pe acest unic fapt: Dumnezeu se poate folosi de tot ce se întâmplă. Nu este nimic care nu poate fi răscumpărat!” încurajează Philip Yancey.

O parte însemnată a acestei secţiuni este legată de profunda conexiune care există între rugăciune şi vindecarea fizică. Pentru noi, românii această secţiune ar trebui să funcţioneze ca un model de gândire creştină profundă şi matură. Autorul concluzionează „Dumnezeu oferă un minimum de protecţie şi un maximum de sprijin”

Ultima secţiune a cărţii: practica rugăciunii ne duce spre acele domenii unde rugăciunea noastră ar trebui să prindă rădăcinile unui activităţi bine împământenite în calendarul nostru zilnic. Rugăciunea personală, rugăciunea pentru ceilalţi şi mai ales conştientizarea faptului că Dumnezeu doreşte o relaţie neîntreruptă cu noi ar trebui să fie motorul fiecărui moment de închinare înaintea Creatorului.

Philip Yancey concluziona: „mă rog cu încrederea că actul rugăciunii este calea gândită de Dumnezeu de a micşora imensa prăpastie dintre mine şi infinitate. Mă rog pentru a mă plasa în şuvoiul lucrării tămăduitoare a lui Dumnezeu pe acest pământ. Mă rpg aşa cum respit – pentru că nu am încotro. Cu greu s-ar putea spune că rugăciunea este o formă perfectă de comunicare, pentru că eu o fiinţă materială imperfectă care trăieşte pe o planetă materială imperfectă încerc să intru în legătură cu o Fiinţă sprirituală perfectă. Unele rugăciuni nu primesc răspuns, am senzaţia că Dumnezeu îşi retrage uneori prezenţa, asemeni valurilor refluxului, şi adesea simt mai mult mister decât claritate în ceea ce mă înconjoară. Oricum, nu mă dau bătut, şi cred afirmaţia lui Pavel: Acum, cunoaştem în parte, dar atunci vom cunoaşte în chip desăvârşit, aşa cum şi eu am fost cunoscut.”